EXCLUSIV VIDEO | Medicul psihiatru Gabriel Diaconu analizează comportamentul fraților Tate: “Avem câțiva stăpâni de harem infracționali care au speriat mult mai mult Vestul decât au speriat ei Estul. Nu sunt cei mai feroce, oameni ca ei circulă în libertate”

Psihopatologia fraților Andrew și Tristan Tate ar trebui studiată, pentru că are un grad de omogenitate cu faptele altor oameni, unele mult mai grave, dar aceia sunt încă în libertate. După astfel de cazuri, cu atât mai mult ar trebui să existe o privire atentă la cum încadrează legea noțiunea de consimțământ, de responsabilitate, mai ales că România are în ultimii 30 de ani cazuri mult mai feroce de ”stăpâni de harem infracționali”, dar cu care legea încă nu s-a întâlnit, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu, într-un interviu la GÂNDUL EXCLUSIV. 

Cazuri precum cel al fraților Tate ar trebui, spune medicul psihiatru, să ducă la o justiție mai bună pentru victime, la politici publice prin care generația de mâine de victime să fie mai bine ocrotită și să nu ajungă în ipostaze similare.

Gabriel Diaconu subliniază și că, acum, este foarte greu pentru femeile din România care au fost agresate, amenințate sau violate de un bărbat să meargă în fața unui procuror sau a unui polițist și să obțină suport. Asta pentru că nu există kituri de viol, pentru că nu au întotdeauna acces la un psiholog de traumă la momentul plângerii, pentru că asistența socială a victimei după prima plângere este nulă de cele mai multe ori.

Asta ar putea fi și justificarea pentru faptul că până la 80% dintre femeile care fac plângere, o retrag la scurt timp, ceea ce, pentru alții, poate fi interpretat că acestea nu au vrut decât să se răzbune.

Astfel de situații, însă, nu fac decât ca acei ”lupi în blană de oaie” să fie în continuare liberi și ”să adulmece următoarea și următoarea victimă”. Pentru că un prădător de femei nu se oprește decât ”pus în cătușe”, spune medicul psihiatru Gabriel Diaconu, în interviul la GÂNDUL EXCLUSIV.

„Foarte rar, victimele sunt amenințate prin constrângere”

Aș vrea să abordăm, pentru început, un subiect la ordinea zilei: frații Tate. De două luni, toată mass-media internațională este cu ochii pe acest caz. Aș vrea să discutăm, în parametrii subiectului, și de presupusele victime ale fraților Tate și să îmi spuneți cum considerați că pot fi manipulate persoane mature (cum sunt presupusele victime ale fraților Tate) și dacă ei au speculat la maximum naivitatea acestor persoane sau este vorba de cu totul altceva. Cu ce fel de tip de comportament avem de-a face?

Ani în urmă, când am participat la un proiect vizavi de evaluarea sistematică a victimelor traficului de persoane, cerut de Comisia Europeană, parte a acelui proiect a inclus și pregătirea sau formarea, sau trainingul avocaților. Îmi aduc aminte că la workshop-ul pe care l-am ținut, am început prin a le explica celor prezenți diferența dintre niște termeni care sunt greu traductibili în limba română, dar chiar dacă este o română poate un pic stricată sau strâmbă, merită observați acești termeni.

În primul și în primul rând, le-am explicat ce este aceea constrângere, ce este aceea coerciție. În limba română, termenii sunt sinonimi, în engleză este «coercion», care este «constrângere», respectiv «coerciness», care este «coerciție» și, respectiv, ce înseamnă un mediu coercitiv sau ce este aceea o ecologie coercitivă.

Constrângere este când o persoană, spre exemplu, îți amenință integritatea sau îți condiționează deciziile fizic, imediat, ba chiar cu natură vitală sau amenințare vitală asupra integrității tale.

Coerciția este următorul cerc, halo, în care poate că nu este o amenințare directă, imediată, iminentă, fizică, dar cu siguranță este ascendent, intimidare, un gen de control pe care îl exercită făptuitorul sau agresorul, sau persoana în speță asupra victimei lui.

Mediul coercitiv este al treilea halo, în care se întâmplă că astfel de fapte sau astfel de relații, sau astfel de incidente sunt fie trecute cu vederea, fie, mai mult decât atât, văzute ca fiind firești sau normale și, nu în ultimul rând, tind să fie acoperite cu un val al tăcerii.

De obicei, în astfel de întâlniri, când antrenez oameni, le dau exemplul dictaturilor sau tiraniilor, sau le dau exemplul regimurilor de tip teocrat, în care, în numele religiei, de obicei, femeia este ținută sub voal sau sub văl.

În ceea ce privește relația dintre agresor și victimă, trebuie spus și un alt lucru: foarte rar, dar foarte rar, victimele sunt amenințate prin constrângere. Acestea sunt cazuri absolut excepționale. Vorbim și de violență, care este supraadăugată traficului, vorbim de persoane care nu sunt neapărat sofisticate când înfăptuiesc acest act de violență – tocmai de aceea își folosesc violența fizică.

De fapt și de drept, cu cât ieși din haloul central, cu atât începi să observi diverse mecanisme, mai mult sau mai puțin elaborate, prin care violența este cel mult sugerată sau prin care violența este practicată subtil.

”Frații Tate nu sunt, cu siguranță, cei mai feroce pe care biografia ultimilor 30 de ani i-a văzut”

Vorbim de intimidări.

Intimidarea, iarăși, este o chestiune ca o otravă, care poate să fie absolut sulfuroasă, puturoasă sau poate să fie o chestie care este incoloră, inodoră, insipidă și, cu toate acestea, este letală.

Întrebarea pe care merită s-o punem, înainte de a continua discuția, este care erau mecanismele de ascendență ale acestor oameni, în relația lor cu ceea ce tu ai numit «victime».

Nu eu le-am numit, ci anchetatorii.

Exact asta urma să punctez și eu, că termenul «victime» are aici conotație medico-legală, are o conotație puternic juridică, dintr-o dată, și are de-a face cu intenția acestor femei de a obține, nu contează neapărat ce, prin declararea anumitor fapte pe care ele susțin că făptuitorii le-au săvârșit. Deci, dintr-o dată s-au declarat victime și este pentru justiție să clarifice ce și cum, și de ce manieră s-a întâmplat.

Noi, în general, când vine vorba de terminologie – noi înțelegând mediul acesta psihopsihiatric, psihoterapeutic, psihotraumatologic -, le numim pe aceste persoane «supraviețuitor» sau «supraviețuitoare». Plecând de la prezumția bunăvoinței și adevărului, până la proba contrarie, oamenii care au trecut prin momente grele spun adevărul.

Intenția nu este să demontăm acest adevăr, intenția este să documentăm acest adevăr și asta este, de obicei, marea provocare și va fi și pentru procurorii români – documentarea în detaliu a actelor și faptelor, încât la sfârșitul unei expertize oarecare și la sfârșitul unui probatoriu oarecare și rechizitoriu construit pe cele adunate, nu numai să încadreze o faptă, dar și să identifice cât mai aproape de adevăr realitatea, ce s-a întâmplat, de fapt. Iar din chestia aceasta să reiasă nu doar o justiție punitivă, în care ne bucurăm că infractorul a fost luat, a fost arestat, este băgat la zdub, ci și că lumea este un pic mai bună pentru că l-am scos din circuitul societății.

Oameni ca acești doi băieți (Andrew și Tristan Tate – n.r.) circulă în continuare în libertate – să fie foarte clar, nu erau singurii operatori, nici din București, nici din România. Nu sunt, cu siguranță, cei mai feroce pe care biografia ultimilor 30 de ani i-a văzut.

Noi avem, din păcate, câțiva stăpâni de harem infracționali care au speriat mult mai mult Vestul decât au speriat frații Tate Estul.

În cele din urmă, lecția juridică, dacă ar fi ipotetic să închidem cercul acesta, este o justiție mai bună pentru victime, în general, este o justiție care merge dincolo de punitiv, se întoarce înapoi în politici publice, prin care generația de mâine de victime să fie mai bine ocrotită și să nu ajungă în ipostaze similare. Din păcate, nu vedem asta încă în România.

„Întoarce-te la fapte, nu la presupunerile tale despre fapte”

Să diferențiem foarte clar presupusele victime sau, mai bine zis, falsele victime, care își doresc mai mult să aibă daune, să-și valorifice acest statut, de cele reale.

Îți spun un lucru, evident că este o statistică puțin relevantă pentru discuția noastră: la un moment dat, cu mulți ani în urmă, mă ocupam de un caz, benevol, care nu se întâmpla în România, se întâmpla într-o altă țară, în care victima era minoră și acuzația era de agresiune sexuală. M-am înglodat un pic în cazul respectiv – am ajuns un pic până în gât, un pic până în bărbie. La un moment dat, nu mai puteam să respir și, în momente de genul acesta, ceri sprijin, sfat, suport din partea unuia un pic mai deștept decât tine, un pic mai experimentat decât tine. Am discutat atunci, la o întâlnire cu unul din mentorii mei din Statele Unite, vizavi de particularitățile cazului, unde mi se părea mie că lucrurile nu prea se leagă.

Omul mi-a spus un lucru: «Întoarce-te la fapte, nu la presupunerile tale despre fapte». Și doi, mi-a dat statistica aceasta, de care spuneam, o statistică de peste ocean, vizavi de acuzațiile de abuz sexual la adresa minorului, așa cum sunt ele formulate la serviciul lor de Protecție a Copilului, versus câte dintre ele ajung în instanță și la condamnări.

Și statistica este un pic paradoxală: mai puțin de 25% din toate plângerile făcute la Protecția Copilului ajung la condamnări. Ce se întâmplă cu celelalte 75%? Rămâne pentru oricine să-și pună diverse întrebări, dar deodată îți dai seama că există și fenomenul acesta pe care îl descrii tu și cu care polițiștii, penaliștii, judiciariștii, procurorii, psihologii, experții trebuie cumva să se lupte – anume, introducerea maliției sau plângerea de răzbunare sau plângerea făcută cu scopul evident de a compromite, de a discredita pe cineva.

Lucrurile pleacă din zero – justiția, în temeiul ei fundamental, are noțiunea de imparțialitate, la fel și expertul sau expertiza. De aceea, dacă ar fi să discutăm pe speța asta, probabil că ar trebui să ne oprim la calitatea experților – cât de buni sunt, cât de buni experți avem în România pe genul acesta de infracțiuni -, dar nu mă refer la penaliști, ci la psihologi, la psihiatri.

Despre raportul de evaluare extrajudiciară dată de psiholog pentru victima din Republica Moldova: “Limbajul trebuie să fie clar, concis”

Pentru că a venit vorba de evaluări, am extras un fragment din raportul de evaluare realizat de un psiholog, la cele două victime, cele despre care s-a tot făcut vorbire – persoana din Republica Moldova, care a acuzat și fapte de viol, dar pe care instanța a spus că anchetatorii trebuie să le probeze, pentru că nu prea există probe în acest sens, și cea din Statele Unite. Amândouă au mers, înainte de a părăsi România, în aprilie anul trecut, la acest psiholog. Citez un fragment, ca să elucidezi, de fapt, ce a vrut să spună psihologul aici: «Narativul persoanei din Republica Moldova pare a corespunde unui script al grooming-ului, ce poate fi comparat cu un joc de șah, în care maestrul așteaptă să facă mișcarea supremă, pentru a prelua controlul». Mai mult, a arătat psihologul că a putut identifica, în cadrul interviului anamnestic – și aici citez iar: «elemente precum fanteziile, manipularea, seducția, strategii complexe de abordare, motivarea încrederii în persoana care avea controlul, acestea fiind elemente care sunt regăsite în literatura de specialitate, în analiza traficului sau abuzului și prezintă încărcătura psihosomatică specifică sindromului de stres acut».

Să începem cu realitatea că fiecare profesionist în sănătate mintală, când scrie un raport – nu contează pentru cine -, își asumă formularea.

Pe de altă parte, nu este nici compunere și nu este nici copiere după dictare. Există niște ghiduri – unele dintre ele, cum sunt ghidurile Murat, de exemplu, vizavi de victimele traficului de persoane în zone de conflict sau abuz sexual -, sunt deja foarte specifice (mă refer la cele mai recente ghiduri) în ceea ce privește frazarea și formularea. Unele lucruri sunt de maxim bun-simț, spre exemplu, folosirea cuvintelor care sunt excesiv de tehnice este cumva dezavuat. Unu la mână.

Doi la mână. Pe cât posibil, limbajul trebuie să fie clar, concis, încât o persoană care nu este de specialitate să poată să înțeleagă conținutul acelui raport.

Cum ar fi judecătorul. Aici vorbim despre un raport de evaluare extrajudiciar.

Chiar și așa, aici, la sfârșitul zilei, diferența dintre cele care sunt judiciare și extrajudiciare are de-a face, cel mult aici, cu competența evaluatorului în ceea ce înseamnă raportul legal sau cadranul sau cadratura legală, spre deosebire de cel care poate face raportul și care o face generic.

Trei la mână, un astfel de raport n-ar trebui să conțină cuvinte care sunt în limbi străine. Deși, în România, pretindem că judecătorii vorbesc limbi străine, s-ar putea că în anumite curți „script” nu e un termen pe care un judecător să poată discerne. Și asta este o chestiune care va fi lecturată de un om al legii.

Patru la mână, formula de argumentație, în general, pleacă de la premise și sfârșește în niște concluzii. Concluziile respective. Și eu am o mare problemă cu asta, în general, în rapoarte scrise în România, au nevoie să rămână la nivelul diagnozei psihologice, cum este cazul de față.

Diagnosticul de tulburare acută de stres este un diagnostic medical, nu este un diagnostic emoțional.

Raportul de evaluare psihiatrică trebuie dat de legist

Deci ar fi trebuit dat de către un medic legist.

Da, și asta e o chestiune asupra căreia, nu o singură dată, am avut polemici cu colegii mei psihologi care susțin că interviul psihologic, de exemplu, este sinonim anamnezei. Interviu psihologic nu este sinonim anamnezei. Anamneza este o tehnică de interviu medicală, semiologică, pe care o înveți la Facultatea de Medicină și care ar trebui să rămână privilegiul medicului, dacă se poate curant sau evaluator.

Niciodată un psiholog nu va lua anamneza, el va face un interviu. Finalmente, oricând o persoană face un raport psihologic cu privire la starea persoanei din fața lui, este foarte bine să documenteze și să treacă în scripte – ca să folosesc termenul românesc de data asta – lucrurile pe care le-a văzut, le-a observat, le-a auzit.Dacă se poate cu citate și dacă se poate să fie comprehensiv.

Protocolul “Istanbul”. Relația făptaș-faptă-victimă

Este nevoie și de o evaluare a trecutului persoanei, de unde provine și așa mai departe? Pentru că fetele respective, victimele din cazul Tate, una dintre ele este din America, făcea OnlyFans și în America înainte de acest episod, și cealaltă era într-un club de striptease și era și narcomană, din spusele fraților Tate.

Dincolo de interviu, o evaluare psihologică este obligatoriu să aibă teste care sunt generatoare de scoruri, care sunt indicative de grad, severitate etc. Odată ce pui aceste lucruri împreună, un protocol care este totuși arhicunoscut – protocolul Istanbul – îți cere să contrapui pe cât posibil chestia asta. Și poți s-o faci, cu funcționarea anterioară, chestie care se numește psihobiografie sau autopsie psihologică.

Treaba asta se face în mod obișnuit având discuții, interviuri cu persoane care cunosc semnificativ de bine persoana evaluată și cu care, în orb, ori evaluator, ori altă persoană, reconstruiește un pic biografia persoanei dintr-o perspectivă psihologică. Sunt proceduri care au fost aduse la un nivel de robustețe de-a lungul anilor și care fac să fie acceptate de instanțe. După care contrapui cele două lucruri.

O evaluare, fie ea judiciară sau extrajudiciară, în cele din urmă, trebuie să ajungă la o formulare finală care spune că, luând în considerare toate argumentele – interviu, teste, psihobiografie -, ceea ce a evaluat persoana este compatibil la nivel de corelație (se poate merge, apropo, până la cauzalitate) cu relația făptaș-faptă-victimă.

„Sub nicio formă, o victimă nu are participație la infracțiune”

În relația făptaș-faptă-victimă, în literatura de specialitate și în victimologie, în general, se vorbește și despre acea responsabilitate a victimei… Este o zonă gri. Până unde merge responsabilitatea ei vizavi de faptele pe care le săvârșește o altă persoană asupra ei?

Într-o curte de judecată, victima nu este judecată, este parte a procesului. Judecată este persoana care a săvârșit fapta. E un lucru pe care eu l-am spus în anumite momente: nicicând, sub nicio formă, o victimă nu are o participație la infracțiune. E un non-sens.

Cel mult putem să rezervăm conversația asta unui laborator, unui simpozion, unei conferințe care să vorbească de cea de-a treia zonă. Cea de-a treia zonă este unde se întâlnește, să zicem, agresiologia sau agresologia, cum spun unii – anume psihologia făptașului – cu victimologia, psihologia victimei și ce face ca, în cele din urmă, în cea de-a treia zonă, să nu se întâlnească absolut haotic hoțul cu prostul, cum zice românul. De fapt, să observăm un patern de comportament al agresorilor care selectează un anume prototip de victimă sau nu. Și partea procesului de învățare, să vedem mai bine ce vulnerabilizează victima înainte de a fi comisă o faptă.

Ce face ca, spre exemplu, să avem pepiniere pentru trafic de carne vie? Ce face ca, la un moment dat, să avem metode loverboy? La sfârșitul zilei, ce ar trebui să le dăm femeilor tinere, fetelor? De când ar trebui să începem astfel încât să-și crească gradul de reziliență față de astfel de tehnici sau față de astfel de oameni.

Deocamdată am să spun un lucru. Singurul câine de pază rămâne mass-media. Ceea ce este și nu este adecvat, pentru că astfel de lucruri nu sunt predate la școală, pentru că astfel de lucruri nu fac încă parte din circuitul conversațional în relația părinți-copii în România și de aici începe o lungă listă care merge către responsabilitatea victimei. Dar, atenție că terminologia este, în felul ei, serpentină, pentru că responsabilitatea victimei precede fapta. Drept urmare, este cel mult, am putea spune, responsabilitatea supraviețuitorului.

Ce obstacole ar fi la o expertiză medico-legală psihiatrică pentru frații Tate

Frații Tate sunt niște speculanți de sentimente, speculanți emoționali, șantajiști emoționali? Sau sunt și ei, la rândul lor, cu un comportament psihopat?

Eu aș fi foarte curios cum și de ce manieră o să sune o expertiză medico-legală psihiatrică în cazul lor, presupunând și că o acceptă. E o anumită provocare, pentru că ei, nefiind vorbitor de limba română, ar trebui să existe un mecanism suplimentar prin care se poate să fie intervievați coerent, concludent. România stă foarte prost aici, pentru că oricând am putea să chemăm un psihiatru sau un legist nativ de limba engleză și să facă o astfel de evaluare pentru instanță. Dar uite că încă nu suntem atât de isteți să facem asta.

Tulburările de personalitate, de comportament, culoarea psihopatologică a făptașului n-ar trebui vreodată să scuze fapta, decât în situații absolut specifice, când explică fapta, și astea sunt foarte înguste.

În rest, sunt factori incriminanți suplimentar sau agravanți, pentru că vorbesc de un patern de comportament, vorbesc de un model comportamental repetitiv, ca să fiu și împăcat de a folosi termeni în limbi străine.

Drept urmare, psihopatologia lor merită cumva studiată, pentru că are un grad de omogenitate cu intenția, comportamentul, actele și faptele altor oameni încă în libertate, încă, oarecum, nu neapărat la adăpostul legii, dar la limita ignoranței legii. Încă nu s-a întâlnit legea cu ei.

Eu mi-aș dori să se întâlnească mai des, mai mult, mai intens. Pentru că problema nu este cu abuzul sexual și cu traficul de persoane grosier. Problema este cu marginalii, cu oameni la care stai așa un pic și te întrebi: oare o fi, oare n-o fi? Or, vizavi de astfel de lucruri, o țară civilizată trebuie să-și pună probleme. Trebuie tot timpul să se uite mai atent la legi, cât privește noțiunea de consimțământ, de exemplu, cât privește noțiunea de întrerupere a consimțământului. Într-o relație fie administrativă, fie ea sentimentală, fie ea sexuală, până unde poți să mergi și cam unde pică balanța responsabilității?

Încă, din păcate, dacă ești în România, dacă ești femeie, hoțul este cu împăcat, păgubitul este cum e. Este foarte greu pentru femei în România să meargă astăzi în fața unui procuror sau a unui polițist și, dacă au fost agresate, violentate sau dacă au fost amenințate cu o seară înainte, sau cu ore înainte de un bărbat, să obțină un ecosistem de suport.

Asta pentru că nu avem kituri de viol și ar trebui să avem. Pentru că, deși s-au făcut mulți pași – mulți și buni pași în sensul ăsta -, continuă să fie neunitar accesul la un psiholog de traumă acolo, acut, la momentul făptuirii plângerii.

Și pentru că monitorizarea sau asistența socială a victimei după prima plângere este nulă de cele mai multe ori, motiv pentru care noi observăm că până la 75-80% din petente, din femeile care fac plângere, își retrag plângerea după aceea și noi spunem, aprioric (vezi și statistica de peste ocean), că asta înseamnă că multe vor să se răzbune fără doar și poate.

Poate că dintre cele care își retrag plângerea, unele nu vor să meargă mai departe. Cu toate astea, poate că unele sunt timorate, poate că unele nu sunt educate, poate că, poate că, poate că … Și asta înseamnă că noi pierdem.

Dincolo de asta, problema e alta. Problema este că lupii ăștia în blană de oaie continuă să fie liberi, continuă să adulmece, să miroasă, să amușineze următoarea victimă și următoarea victimă.

Până la urmă, omul este o ființă socială, dar are acele instincte care nu se opresc odată cu educația.

Un prădător de femei nu se oprește decât reținut și pus în cătușe. Ăsta e adevărul.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV | Judecătorii Curții de Apel București au demontat toată apărarea fraților Tate. Cum au încercat milionarii britanici să scape din arest

EXCLUSIV | Declarații uluitoare date de Andrew Tate în fața procurorilor DIICOT. „Practic, eu sunt persoana traficată în acest caz”

EXCLUSIV | Frații Andrew și Tristan Tate, acuzații grave în fața judecătorilor de la CAB: „Suntem ținuți în arest ca să cedăm psihic”

EXCLUSIV | Patru plângeri, pentru loviri și alte violențe, depuse pe numele fraților Tate la Poliția Voluntari. Toate reclamațiile zăceau nerezolvate